Original
„Dispunem astăzi de cinci variante ale textului, în rândul cărora niciuna nu reprezintă versiunea sa definitivă, de ultimă mână. Prima și a doua versiune a textului sunt într-o oarecare măsură doar forme prealabile ale versiunii a treia, dar ele conțin, de asemenea, reflecții care lipsesc din motive pur conjuncturale (legate de profilul revistei în care urma să fie publicat textul) din cuprinsul acesteia din urmă și le conferă deci o importanță aparte; în plus, Benjamin însuși a continuat să modifice eseul și după încheierea celei de-a treia versiuni. Versiunea a patra – i.e. forma în care a fost publicat pentru întâia oară textul – este traducerea franceză a eseului,care conține însă, la rândul ei, o seamă de modificări importante. Versiunea a cincea, destinată unei noi publicări în limba germană, conține și ea o seamă de noi adaptări ale textului, dar nici această versiune nu poate fi considerată forma sa definitivă, cu atât mai mult cu cât Benjamin a continuat să-și facă însemnări în vederea modificării textului, luând în calcul chiar transformareasa într-o carte. Pe scurt: niciuna dintre aceste versiuni nu poate fi considerată varianta director’s cut, finală și pe deplin corespunzătoare intențiilor autorului textului, și tocmai de aceea eseul nu mai poate astăzi să fie publicat arbitrar doar într-una dintre variantele sale sau alta, ci doar în ansamblul modificărilor sale. Până la urmă, e și normal ca acest text – ce constată în modul cel mai pregnant faptul că realitatea tinde astăzi să se desingularizeze într-o tot mai mare măsură, pierzând nimbul unei existențe unice și autentice, pentru a deveni serială, repetabilă și reproductibilă, atât în virtutea tehnicilor de reproducere, care pun operele de artă însele în serie cu cópiile lor de pe tricouri și cești, cât și prin producția industrială de mărfuri identice pe bandă rulandă – să fie el însuși propriu-zis dat doar într-o multiplicitate de variante, între care nu se poate stabili originalul; așa cum e firesc, pe de altă parte, ca un text ce constată, prin film, intrarea operei de artă sub semnul perfectibilității perpetue, să se dovedească la rândul său perfectibil la nesfârșit. In plus, volumul conține, pe lângă cele cinci versiuni ale eseului, și o seamă de materiale suplimentare, în rândul cărora merită menționată întâi de toate ampla corespondență purtată în jurul eseului, ce revelă nu doar procesul genezei și al dezvoltării sale, ci deopotrivă ceva din fondul intențiilor care au motivat scrierea sa și din contextul primei sale receptări, conținând în egală măsură și o dispută consistentă purtată cu Adorno în marginea câtorva dintre temele sale. Dincolo de aceasta, textul conține în anexa fiecăreia dintre versiuni și o serie de însemnări ale lui Benjamin, ce nu au fost incluse în alcătuirea textului, dar care oferă indicii importante pentru înțelegerea sa, precum și, mai ales, o secțiune consistentă de însemnări menite continuării textului, care nu se mulțumesc doar să dezvolte problematica textului, ci o și deschid înspre noi direcții ignorate încă în receptarea altminteri abundentă a eseului.” (Christian Ferencz-Flatz)
